Tradiţiile şi Folclorul

Poveştile

Românii au avut, din timpuri străvechi, un număr mare de obiceiuri, basme şi poeme de dragoste, credinţă, regi, prinţese şi vrăjitoare. Etnologii, poeţii, scriitorii şi istoricii au încercat în secolele recente să strângă şi să păstreze basmele, poemele şi baladele, sau să descrie cât mai bine posibil datinile legate de diferite evenimente şi perioade ale anului.

Obiceiuri legate de anumite momente ale anului sunt colindele, cântece româneşti de Crăciun, Sorcova de Anul Nou sau Mărţişorul din data de 1 Martie care marchează începutul primăverii. Alte obiceiuri sunt probabil din perioada păgână pre – creştină, cum ar fi Paparuda aducătoare de ploaie vara sau teatrul popular cu măşti Ursul şi Capra din timpul sărbătorilor de iarnă.

Punând stiloul pe foaie

Băieţii cu Stelele Aurii

Un cioban avea trei fete, iar cea mai mică era şi cea mai frumoasă. Într-o zi, Împăratul călărea cu însoţitorii. Cea mai mare fată a spus că dacă cineva se mărită cu ea, ea îi va coace o pâine care îl va face tânăr şi curajos pentru totdeauna; a doua, ca îi va ţese celui care o va lua de nevastă o cămaşă care îl va proteja în orice luptă, chiar şi cu un dragon, şi împotriva apei şi a focului; cea mai mică a spus că va naşte gemeni cu stele în frunte. Împăratul s-a însurat cu cea mai mică, iar doi dintre prietenii lui cu celelalte surori. Mama vitregă a Împăratului vroia ca acesta să se însoare cu fiica ei, aşadar o ura pe noua soţie a acestuia. L-a convins pe fratele ei să-i declare lui război, pentru a-l îndepărta de ea, iar când Împărăteasa a născut în absenţa lui, a luat gemenii, i-a îngropat în colţul grădinii şi a pus doi căţei în locul lor. Împăratul a fost nevoit s-o pedepsească pentru a arăta ce păţesc cei care îl înşeală. Doi plopi au răsărit din mormânt, crescând în ore cât ar fi trebuit să crească în ani. Mama vitregă a vrut sa îi taie, dar Împăratul i-a interzis pentru o lungă perioadă de timp. Într-un final, a reuşit, cu condiţia să facă paturi din lemnul plopilor, unul pentru el şi unul pentru ea. Noaptea, paturile au început să vorbească unul cu altul. Mama vitregă a pus să fie făcute alte două paturi identice, le-a înlocuit pe cele din plopi şi le-a ars complet. În timp ce ardeau, două scântei au fost luate de vânt şi purtate până în râu. Au devenit doi peştişori de aur. Când pescarul i-a prins, acesta a vrut să îi ducă în viaţă la Împărat. Dar ei i-au spus mai întâi să îi lase să înoate în roua de dimineaţă. Când soarele i-a uscat, s-au transformat în doi copilaşi. Şi au crescut mari în câteva zile. Purtând căciuli din blană de miel care le acopereau părul şi stelele din frunte, s-au dus la castelul tatălui lor şi au intrat cu forţa. În ciuda refuzului de a-şi scoate căciulile, Împăratul le-a ascultat povestea. La sfârşit, şi le-au scos. Împăratul şi-a executat mama vitregă şi şi-a luat soţia înapoi.

Zmeul Magic Acest artist, Iulian Tudorică, oferă o perspectivă a zmeului din toţi oamenii.

Imagini: Iulian Tudorică

Poate cel mai de succes colector de basme populare a fost nuvelistul şi povestitorul Ion Creangă, care, într-un limbaj foarte pitoresc, a aranjat în forma clasică de-acum poveşti ca Harap Alb sau Fata babei şi fata moşului.

De asemenea, poetul Vasile Alecsandri a publicat cea mai de succes versiune a baladei Mioriţa, un poem trist, filozofic, centrat în jurul unei acţiuni simple: complotul a doi ciobani de a-l ucide pe al treilea pentru că acesta avea turme mai mari.

Un alt editor de basme populare prolific a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX, a publicat un număr impresionant de volume ce conţineau un număr mare de nuvele scurte şi basme din mitologia populară. Principalele teme îi înfăţişau pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Balaurul sau fiinţe supranaturale ca Zâna sau Muma Pădurii.

Căpcăunul

Căpcăunul avea obiceiul să răpească copii sau fetele tinere (în special prinţese). Reprezintă răul, ca şi zmeul şi balaurul, printre câteva alte personaje negative.

Căpcăun se pare că ar fi însemnat cap – de – câine (aceste cuvinte fiind derivate din cele latine „caput” şi respectiv „canis”).

Făt Frumos, Prinţul Fermecător

Făt Frumos este un cavaler erou în mitologia folclorică românească, de obicei prezent în basme. El posedă atribute esenţiale, cum ar fi curajul, puritatea, spiritul justiţiar, puterea fizică şi psihică, isteţimea, pasiunea şi dragostea nezdruncinată.

Făt Frumos dispunea şi de câteva abilităţi minime de a înfăptui miracole, având de altfel obligaţia respectării cuvântului dat şi a slujirii totale a monarhilor pe care îi servea.

Făt Frumos trebuia să treacă prin teste şi obstacole care depăşeau puterea omului obişnuit. Cu demnitate, întotdeauna ajunge la o rezolvare pozitivă. Lupta cu monştrii demonici şi personaje de rea credinţă (zmeul, balaurul, Muma Pădurii, etc. ).

Călătorea în ambele tărâmuri, acesta şi „celălalt”, călare pe Calul Năzdrăvan, care îi servea şi drept consilier. În călătoriile sale, Făt Frumos deseori are de înfruntat o mare dilemă legată de ruta corectă pe care o are de urmat, şi trebuie să aleagă dintre două opţiuni total fără sens.

Întrebată despre calea cea dreaptă, femeia bătrână îi oferă lui Făt Frumos un răspuns obscur: „dacă o iei la dreapta vei avea parte de supărare; dacă o iei la stânga, vei avea parte tot de supărare”. Conform lui Victor Kernbach, aceste situaţii de tip rău – rău evocă condiţia istorică a poporului român, al cărui pământ, principatele dunărene, au fost traversate constant şi atacate de puteri străine, şi populaţia nativă a fost întotdeauna forţat să se decidă între două situaţii la fel de nefericite: să te aliezi cu duşmanii sau să te lupţi cu ei.

Făt Frumos este de asemenea o figură banală a culturii şi literaturii româneşti. Apare ca personaj în poveşti şi poeme scrise de autori celebri, cum ar fi Mihai Eminescu, Tudor Arghezi sau Nichita Stănescu. Ca un indiciu al autoironiei caracteristică poporului român, Făt Frumos poate fi găsit chiar şi în bancurile contemporane, deşi mai puţin frecvent decât Bulă sau persoanele politice ale momentului.

Greuceanu

Erou al mitologiei româneşti, Greuceanu este un bărbat tânăr curajos, pe alocuri similar cu Făt Frumos, care descoperă ca soarele şi luna au fost furate de zmei. După o lungă bătaie cu trei zmei şi cu nevestele acestora, Greuceanu eliberează soarele şi luna pentru ca oamenii de pe Pământ să aibă iar lumină.

Zmeul

Zmeul (plural: zmei, feminin: zmeoaice) este o creatură fantastică a folclorului şi a mitologiei româneşti. Câteodată comparat cu alte creaturi fantastice, cum ar fi balaurul sau vârcolacul, zmeul nu este mai puţin distinct decât aceştia, deoarece are trăsături fizice clare: este humanoid şi are picioare, braţe, abilitatea de a crea şi folosi artefacte, cum sunt armele, sau dorinţa de a se însura cu fete tinere.

În câteva basme, Zmeul apare pe cer şi scuipă foc. În alte basme, are o piatră preţioasă magică pe cap care străluceşte ca soarele. Îi plac fetele frumoase, pe care le răpeşte, de obicei cu scopul de a se însura cu ele. Este aproape mereu înfrânt de un prinţ sau de un cavaler.

Zmeul figurează în multe basme populare în principal ca manifestarea răului păgân şi forţa destructivă a lăcomiei şi a egoismului. De multe ori, zmeul fură ceva de mare valoare, care numai de Făt Frumos poate fi recuperat prin curajul lui altruist şi mare. De exemplu, în balada cavalerului Greuceanu, zmeul fură soarele şi luna de pe cer, prin urmare învelind toată umanitatea în întuneric.

În povestea „Prâslea cel Voinic şi merele de aur”, zmeul jefuieşte regele de preţioasele mere de aur. O paralelă poate fi trasă la Efortul al 11-lea al lui Hercule, în care Hercule trebuie să recupereze merele de aur ale lui Hesperides. De obicei, zmeul locuieşte pe partea cealaltă a lumii, şi câteodată Făt Frumos trebuie să descindă în regatul lui întunecat, ceea ce implică faptul că zmeul trăieşte undeva sub pământ, poate în Lumea de Jos.

Versatil şi puternic

Zmeul are o abundenţă de magie şi puteri destructive la dispoziţia sa. Poate să zboare, să se transforme în diferite creaturi şi posedă uimitoare puteri supranaturale. În cele din urmă, puterile zmeului nu îi sunt de nici un folos, din moment ce Făt Frumos îl învinge prin îndemânare războinică şi curaj.

Unele interpretări engleze se referă la zmeu ca la uriaşul sau căpcăunul din mitologiile occidentale europene, şi există un sâmbure de adevăr în aceste analogii. Ca şi căpcăunul, zmeului îi place să răpească o tânără pentru a-i deveni soţie în regatul său de pe cealaltă lume. După ce Făt Frumos ucide zmeul, ia domnişoara pentru a-i fi soţie.

Similar, ca uriaşul din povestea populară britanică „Jack şi vrejul de fasole”, zmeul se întoarce acasă la fortăreaţa lui după raidurile prin ţinuturile lumeşti, simţind că un om (Făt Frumos) stă în expectativă pentru a-i aranja o ambuscadă pe undeva prin apropiere.

Ca o paranteză interesantă asupra abilităţii zmeului de a zbura, în română, ca şi în germană, rusă, norvegiană şi suedeză, cuvântul pentru dragon se referă de asemenea şi la zmeele pe care le înalţă copii.

Cei mai mulţi cărturari sunt de acord că numele şi apariţia zmeului derivă din slavicul zmey. Totuşi, lingvistul Dr. Sorin Paliga provoacă noţiunea conform căreia cuvântul românesc zmeu este de origine slavică, şi emite ipoteza că formele pan – slavice erau o formă slavică veche împrumutată din limba dacă. Relaţia cu termenul „zmeură” a fost înlăturată din posibilităţi ca fiind neverosimilă de Alexandru Ciorănescu.

Balaurul

În folclorul românesc balaurul este o creatură similară cu dragonul, deşi distinctă: dragonii există şi ei în folclorul românesc. Un balaur este destul de mare, are înotătoare, picioare, multiple capete şerpuitoare (de obicei trei, uneori şapte sau chiar doisprezece).

Ca un personaj tradiţional care se găseşte în majoritatea basmelor tradiţionale, reprezintă răutatea şi trebuie să fie înfrânt de Făt Frumos pentru a salva prinţesa (vedeţi de asemenea şi Zmeu).

Balaurul se pare că derivă din „puternic” sau „a se umfla”. Este considerat a fi un cuvânt pre – roman din substraturile limbii româneşti.

Vârcolacul şi Pricoliciul

Un vârcolac din folclorul românesc se poate referi la mai multe figuri diferite. În unele versiuni, un vârcolac este un demon lup. Ca şi Norse Fenris, vârcolacul poate înghiţi luna şi soarele, fiind deci responsabil pentru eclipse.

Un pricolici (aceeaşi formă şi la plural) este un vârcolac mai bine definit din mitologia românească, pe când vârcolacul poate simboliza doar un spirit rău.

Pricolici, ca şi strigoii, sunt suflete ne – moarte care s-au ridicat din mormânt pentru a face rău oamenilor aflaţi în viaţă. Pe când strigoiul posedă calităţi fizice similare cu cele pe care le avea şi înainte de moarte, un pricolici seamănă întotdeauna cu un lup sau un câine mare. Bărbaţii maliţioşi şi violenţi se spune deseori că vor deveni pricolici după moarte, pentru a continua rănirea altor oameni.

Destul de recent, în timpurile moderne, mulţi oameni care locuiesc în zonele rurale ale României au susţinut că au fost atacaţi vicios de lupi neobişnuit de mari şi fioroşi. Aparent, aceşti lupi atacă în tăcere, pe neaşteptate şi numai ţinte solitare. Victime ale unor astfel de atacuri au susţinut deseori că agresorul lor nu era un lup obişnuit, ci un pricolici care s-a reîntors la viaţă să continue prăpădul!

Vedeţi mai multe în secţia noastră Natura Sălbatică, la capitolul Lupii din România.

Ielele

Caracteristici clare este greu să le atribui acestor zâne ale vântului, dar toţi românii le cunosc puterile! În majoritatea ocaziilor sunt descrise ca zâne fecioare, cu o mare putere de seducţie asupra oamenilor, cu talente magice, atribute similare cu cele ale Nimfelor, Naiadelor, Driadelor etc. din Grecia Antică.

Ielele trăiesc în cer, în păduri, în peşteri, pe piscurile izolate ale munţilor, în mlaştini, deseori îmbăindu-se la izvoare sau la încrucişarea drumurilor. Din acest punct de vedere, Ielele sunt asemănătoare cu Hecatele din Grecia Antică, o zeiţă cu trei capete de origine tracică, care păzea răscrucile de drumuri.

Ele apar în principal noaptea, sub lumina lunii, dansând Hora, în locuri izolate ca poiene, vârfurile anumitor copaci (arţari, nuci), heleştee, maluri de râuri, răscruci, vetre abandonate, dansând dezbrăcate, cu sânii aproape acoperiţi de pârul lor ciufulit, cu clopoţei la glezne şi având lumânări. În aproape toate aceste exemple, Ielele apar cu un corp vag.

Rar, sunt îmbrăcate în haine făcute din zale. Efectul dansului lor specific, hora, are caracteristici similare cu dansurile Bacchantelor. Locul unde au dansat ele va rămâne carbonizat, cu iarba incapabilă să mai crească pe pământul bătătorit, şi cu frunzele copacilor înconjurători arse. Mai târziu, când iarba va creşte din nou, va avea o culoare roşie sau verde închis, animalele nu o vor mânca, dar în schimb ciupercile vor creşte din belşug acolo. Ielele nu trăiesc o viaţă solitară.

Se adună în grupuri în aer, putând să zboare cu sau fără aripi; pot călători cu viteze incredibile, ori doar ele însele, ori în caleşti de foc.

Ielele apar uneori cu corpuri, alteori doar ca spirite imateriale. Sunt tinere şi frumoase, voluptoase, nemuritoare, frenezia lor cauzând delir privitorilor, cu temperamente dure, dar fără a fi neapărat rele.

 Apar în grupuri de numere necunoscute, ori în grupuri de câte şapte, ori în grupuri de câte trei. Această versiune este mai des întâlnită în Oltenia, unde aceste trei Iele sunt considerate a fi fiicele lui Alexandru cel Mare, şi se numesc Catrina, Zalina şi Marina.

Nu sunt considerate în general duhuri rele: recurg la răzbunare doar atunci când sunt provocate, ofensate, văzute când dansează, când oamenii calcă pe pământul uscat care rămâne în urma dansului lor, când dorm sub un copac pe care ele îl consideră proprietatea lor sau când beau dintr-un izvor sau fântână pe care ele le folosesc. Pedepse teribile se abat asupra celor care le refuză invitaţia la dans, sau a celor care le imită mişcările. Cel care le aude din întâmplare cântecul devine mut în acea clipă. O principală caracteristică este frumuseţea vocilor lor cu care obişnuiesc să-şi vrăjească ascultătorii, cum făceau şi Meriadele din mitologia Greciei Antice.

Invizibile oamenilor, sunt totuşi câteva momente când ele pot fi văzute de muritori, cum ar fi în timpul nopţii, când dansează. Când se întâmplă aşa ceva, ele răpesc victima, pedepsindu-l pe „vinovat” cu vrăji magice, după ce în prealabil l-au făcut să adoarmă cu sunetele şi ameţeala Horei lor frenetice, pe care o practică în jurul victimei. Cei răpiţi, şi care mai au şi inspiraţia ghinionistă să înveţe cântecul Ielelor, dispar pentru totdeauna fără urmă.

Ielele sunt de asemenea considerate a fi factori ai răzbunării, a lui Dumnezeu sau a diavolului, având dreptul de a se răzbuna în numele „patronului” lor.

Când sunt chemate să presteze, îşi hăituiesc victima până aceasta ajunge în mijlocul dansului lor, până ce mor în nebunie şi chinuri. În aceasta ipostază, Ielele sunt similare cu Erinyele din Grecia Antică şi cu Furiile Romane.

În „Description Moldaviae” (1726), Dimitrie Cantemir descrie Ielele ca fiind „nimfele aerului, încurcate în special cu bărbaţi tineri”. Originea acestor credinţe este necunoscută. Numele Iele este varianta populară a cuvântului „ele”.

Numele reale sunt secrete şi inaccesibile, şi sunt în mod obişnuit înlocuite cu simboluri bazate pe caracteristicile lor. Numele bazate pe epitete sunt: Iele, Dînse, Drăgaice, Vîlve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vântoase, Domniţe, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Împărătesele Văzduhului, Zânioare, Sfinte de Noapte, Şoimane, Dânse, Mândre, Izme, Fecioare, Albe, Hale, etc. Dar sunt de asemenea şi nume personale care apar: Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxandra, Tiranda, Trandafira, Rudeana, Ruja, Pascuta, Cosânzeana, Orgisceana, Lemnica, Roşia, Todosia, Sandalina, Ruxandra, Margalina, Savatina, Rujalina, etc. Aceste nume nu trebuie să fie folosite întâmplător, deoarece pot fi baza sporirii pericolului. Se crede că fiecare vrăjitoare cunoaşte nouă dintre aceste pseudonime, din care face combinaţii, şi care sunt baza vrăjilor.

Pentru a face pe plac Ielelor, oamenii le-au dedicat festivaluri: Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bâlciul Rusaliilor, cele nouă zile de după Paşte, Marina, Foca, etc.

Cel care nu respectă aceste sărbători va suporta răzbunarea Ielelor: bărbaţii şi femeile care muncesc în aceste zile vor fi ridicaţi într-o ameţeală teribilă, oamenii şi vitele vor suferi o moarte misterioasă, sau vor deveni paralizaţi şi schilodiţi, grindina va cădea, inundaţiile se vor produce, copacii se vor usca, casele vor lua foc.

Dar oamenii au inventat de asemenea şi metode împotriva Ielelor, chiar şi dacă numai preventive: usturoiul purtat în jurul taliei, în sân sau agăţate de pălării, atârnarea craniului unui cal într-un par în faţa casei, chiar dacă este un obicei exorcist. În această categorie, cel mai important remediu este dansul Căluşarii. Acest obicei a fost subiectul unui episod al popularului serial Dosarele X (vedeţi The X Files (Al doilea sezon)).

Aceeaşi bază a mitologiei comune indo – europene este sugerată de asemenea de asemănarea cu Elvele Nordice, spirite umanoide feminine tinere, de o mare frumuseţe, care trăiau în păduri şi alte locuri naturale, sub pământ, sau în fântâni şi izvoare, având ca copac sacru acelaşi arţar, cu puteri magice, având abilitatea de a produce vrăji prin dansul lor circular. Elvele lăsau şi ele un fel de cerc în locul în care dansaseră (alvdanser = dansuri elf şi alvringar = cercuri elf). Caracteristic, acest cerc era de asemenea acoperit de un strat de ciuperci mici. Discutabil, Ielele sunt echivalentul românesc al Zânelor altor culturi, cum sunt Nimfele mitologiilor Greceşti şi Romane, al Vili-lor civilizaţiei Slavice şi al irlandezelor Sidhe.

Alte legende la timpul lor

Baba Dochia

În mitologia românească, Baba Dochia este un nume care îşi trage originile din Calendarul Bizantin care sărbătoreşte Martira Evdokia la data de 1 Martie. Baba Dochia românească personifică nerăbdarea umanităţii în aşteptarea întoarcerii primăverii.

Baba Dochia are un fiu, numit Dragomir sau Dragobetele, care este căsătorit. Dochia îşi abuzează nora trimiţând-o să culeagă zmeură din pădure la sfârşitul lunii februarie. Dumnezeu îşi ce apariţia în faţa fetei în chip de om bătrân şi o ajută în sarcina sa.

Când Dochia vede zmeura, crede că a venit primăvara şi pleacă pe munte cu fiul ei şi cu caprele lor. Este îmbrăcată cu doisprezece blănuri de miel, dar pe munte plouă şi blănurile se udă şi devin grele. Dochia trebuie să scape de ele şi când vine îngheţul piere din cauza frigului odată cu caprele ei. Fiul ei moare îngheţat cu o bucată de gheaţă în gură pe când încerca să cânte la fluier.

Dochia este descrisă câteodată ca o femeie mândră care necăjeşte luna martie, care în schimb se răzbună prin luarea câtorva zile din februarie.

Din alte surse Dochia era fiica lui Decebal, regele dacilor. Când Împăratul roman Traian a cucerit o parte a teritoriului dac, Dochia s-a refugiat în Munţii Carpaţi, pentru a nu fi obligată să se mărite cu el. Se deghizează ca un cioban, dar îşi scoate blana de miel şi moare îngheţată împreună cu turma ei. Este transformată într-un pârău şi animalele ei în flori.

Zile în care Baba Dochia este sărbătorită sunt 1 martie (pentru zăpadă),2 martie (pentru vară) şi 3 martie (pentru recoltă).  Zilele Babei Dochia Aici!

Muma Pădurii

Sculptură de la Ethnoarta.ro

Muma Pădurii

Muma Pădurii este una dintre multele femei monstru din folclorul românesc (altele fiind Zgripţuroaica, Scorpia), care împreună formează un triumvirat similar Gorgonilor Greceşti.

Muma Pădurii înseamnă Mama Pădurii şi are o poveste care îl depăşeşte pe cititor. Alte câteva asemenea cuvinte, de obicei protagonişti ai basmelor populare, au acest efect.

Muma Pădurii este un spirit al pădurii în corpul unei femei foarte bătrâne şi urâte. Câteodată are capacitatea de a-şi schimba forma. Locuieşte într-o căsuţă întunecată, groaznică şi ascunsă. Această mamă (vitregă) a pădurii răpeşte copii şi îi pune la munci grele. Într-una din poveştile populare, la un anumit punct, încearcă să fiarbă o fetiţă, de vie, în supă. Totuşi, fratele fetiţei se dovedeşte mai deştept decât Muma Pădurii şi împinge femeia monstru într-un cuptor, similar poveştii cu Hansel şi Gretel. Povestea se termină într-o notă veselă când toţi copii sunt liberi să meargă la părinţii lor. În loc să spună „e urâtă”, românii au obiceiul să spună „arată ca muma pădurii”.
Se crede că atacă copii, iar din această cauză sunt folosite multe descântece împotriva ei.

Apa Vie

În mitologia românească, Apa Vie reprezintă apa din care beau eroii pentru a-şi vindeca rănile. Apa moartă este opusul Apei Vii. În marea majoritate a basmelor are puterea să vindece rănile decedaţilor (dar nu să dea viaţă). Există un mic număr de basme în care Apa moartă este o băutură otrăvitoare care omoară orice persoană care o bea.

Moşul

Moşul este un personaj binevoitor, simbol al isteţimii şi al prosperităţii în mitologia românească. Unii istorici îl asociază cu zeul antic dac Zamolxis sau cu zeul roman Saturn. În anul 1935, după ce chipurile a fost martorul apariţiei Moşului, ciobanul analfabet Petrache Lupu din satul Maglavit a încercat să stabilească o religie bazată pe acest lucru.

Vântoasele

Vântoasele sunt un fel de spirite feminine în mitologia românească care, în credinţele populare, provocau furtuni de praf şi vânturi puternice. Trăiau în păduri, în aer, în lacuri adânci, şi foloseau o căruţă specială pentru a călători. Se mai crede de asemenea că sunt în stare să atace copii, iar singurul mod de protejare împotriva lor este misterioasa „iarbă a vânturilor”. În alte legende, se crede că erau servitoare ale lui Dumnezeu.

Vâlvele

Vâlvele sunt un fel de spirite feminine, care se crede, în mitologia românească, că merg pe timpul nopţii pe deasupra dealurilor. Principalele tipuri, Vâlvele Albe sunt considerate folositoare, dar Vâlvele Negre sunt considerate rele. Câteodată unele tipuri sunt considerate ca au chip uman, în special când vin să protejeze satele de vreo furtună, sau doar simple umbre, ori ca o pisică neagră, etc. Mai au de asemenea şi abilitatea de a-şi schimba forma.
Diferitele tipuri de Vâlve includ:

• Vâlva Apei, care este considerată a fi un fel de păzitor al surselor de apă, fântânilor.
• Vâlva Bucatelor, protectoare a săracilor şi a grânelor.
• Vâlva Băilor, apărătoare şi protectoare a minelor şi tunelurilor. Când Vâlva părăseşte mina, se consideră că minereul s-a sfârşit.
• Vâlva Banilor, apărătoarea banilor.
• Vâlva Comorilor, paznicul comorilor, dar poate de asemenea să şi arate locul comorilor ascunse celor aleşi de ea.
• Vâlva Pădurii, similară cu Muma Pădurii.
• Vâlva Ciumei, deţinând ciuma şi alte boli.
• Vâlva Zilelor, apărătoarea zilelor, câte una pentru fiecare zi din săptămână.
• Vâlva Cetăţilor, apărătoarea ruinelor antice.

 

Cei ne – morţi rătăcesc noaptea Familiaritatea României cu vampirii merge cu mult înaintea nuvelei lui Bram Stoker, cu practici de înmormântare în ziua de astăzi încă prevenind vampirismul şi rapoarte încă fiind completate despre spirite rele.

Imagine:  Eduard Schaal

Folclorul României niciodată nu a luat în considerare o singură figură tip Dracula. De fapt este mult mai rău. Conform credinţelor, în viaţă şi destui în satele de pe tot întinsul României, vampirii sunt ceva obişnuit, fiind sufletele supărate ale oamenilor care au fost destul de răi şi în timpul vieţii! 

Deşi Dracula este o lucrare fictivă, totuşi conţine câteva referinţe istorice. Legăturile istorice cu nuvela şi cât de mult chiar ştia Stoker despre istorie este o problemă de conjunctură şi dezbatere.

Strigoiul: zombie-ul românesc

În mitologia românească, strigoiul (aceeaşi forma şi la singular şi la plural) sunt sufletele rele ale morţilor care se scoală din morminte, şi care se transformă în animale sau apariţii fantomatice în timpul nopţii pentru a bântui locurile de la ţară, făcând probleme celor pe care îi întâlnesc.

O strigoaică (forma feminină singulară) este o vrăjitoare. Strigoii mai sunt cunoscuţi de asemenea şi ca „moroi” în unele părţi, în special zonele rurale. Sunt rude apropiate ale vârcolacilor şi pricolicilor.

Aceste nume sunt derivate din „strigă”, înrudit cu italienescul „strega” şi descendent din latinul „strix”, folosit pentru o pasăre vampir ţipătoare. Strigoiul viu este o vrăjitoare vampirică în viaţă.

Strigoiul mort este un vampir mort. Sunt cel mai des asociaţi cu zombii. Conform mitologiei româneşti, strigoiul are părul însufleţit, ochi albaştrii şi două inimi.

În mitologia slovenă „stirga” este cel mai probabil o femeie, dar sunt şi excepţii când aceasta este un bărbat. Una din modalităţile pentru a-i termina puterile este să o expui publicului după ce ai fost martor la puterile ei. Superstiţiile din folclor spun de asemenea că nu poate fi ucisă decât în momentul în care se ospătează din forţa de viaţă a prăzii.

Moroiul, altă variantă a vampirului

Un moroi (aceeaşi formă şi la plural) este un tip de vampir sau fantomă în folclorul românesc. O femelă Moroi se cheamă Moroaică (plural Moroaice). În unele versiuni, un Moroi este fantoma unei persoane moarte care părăseşte mormântul pentru a scoate energia din oameni. Moroii sunt deseori sinonimi cu aceste personaje din folclorul românesc: strigoi (un alt tip de vampir), vârcolac sau pricolici. Mai sunt numiţi în miturile moderne şi progenitura dintre doi strigoi.

În ficţiune, bazat pe folclorul căruia i s-au adus totuşi câteva modificări, numele Moroi este câteodată citit Moroii. Tratamente generale fictive fac o distincţie clară şi consistentă între un strigoi şi un moroi, primul fiind un vampir ne – mort, al doilea un vampir în viaţă. Totuşi, în folclorul românesc, diferenţa nu este întotdeauna clară, iar un Moroi poate însemna şi o figură asemănătoare unei fantome.

Vi-l prezentăm pe Vlad Dracul

În urma publicării „În căutarea lui Dracula” de Radu Florescu şi Raymond McNally în anul 1972, presupusele legături dintre istoricul Vlad III Dracul din Valahia şi Dracula fictivă a lui Bram Stoker au atras atenţia şi popularitatea.

În timpul regimului de 6 ani al lui Vlad III (1456 -1462), Vlad Ţepeş se spune că ar fi omorât între 20.000 şi 40.000 de cetăţeni europeni (rivali politici, criminali şi toţi cei care erau consideraţi „inutili umanităţii”), în principal folosind metoda sa favorită, şi anume aceea de a-i trage în ţeapă.

Ar trebui notat, totuşi, că principala sursă de istorie românească din această perioadă sunt înscrisurile coloniştilor germani din vecina Transilvania, care au avut ciocniri frecvente cu Vlad din motive politice şi economice, şi pot fi cumva subiective. Vlad este relevat ca un erou popular al românilor pentru alungarea invadatorilor turci, prin tacticile lui brutale. Victimele sale trase în ţeapă se spune că ar fi inclus şi 100.000 de soldaţi turci.

Rădăcinile numelui Dracula

Istoric, numele Dracula este derivat dintr-un ordin cavaleresc frăţesc secret, numit Ordinul Dragonului, fondat de Regele Sigismund al Ungariei (care a devenit Sfântul Împărat Roman în anul 1410) pentru a păstra Creştinismul şi pentru a păzi Imperiul împotriva invadatorilor turci.

Vlad II Dracul, tatăl lui Vlad III, a fost onorat cu acest Ordin în jurul anului 1431 în urma actelor de curaj în luptele cu turcii. Din anul 1431 încolo, Vlad II a purtat emblema Ordinului, şi, mai târziu, ca conducător al Valahiei, sigiliul său a gravat simbolul dragonului. Oamenii considerau dragonul ca fiind un spirit rău, din această cauză numindu-l Vlad Dracul. În limba română arhaică, Vlad III a devenit fiul lui Dracul.

Dracula lui Stoker era ungur

În nuvelă, Dracula susţine că este un Szekler (Szekely în limba ungară) – „Noi Szekely avem dreptul de a fi mândrii…” – în timp ce Vlad este în mod cert de etnie valahă. În sfârşit, nimeni nu l-a comparat pe Vlad cu un vampir în timpul vieţii sale. Fiind un descendent al „Oamenilor Lupi” daci, care era numit uneori „Mare Berserker” de către germani, este posibil ca unii să-l fi asociat pe Vlad mai degrabă cu un vârcolac decât cu un vampir.

Pe când scria Dracula, Stoker ar fi putut de asemenea să se fi ameţit şi cu poveşti despre sidhele irlandeze de genul nimfelor – dintre care câteva erau băutoare de sânge – iar legenda Dracula cum a creat-o el şi cum a fost portretizată în filme şi în show-uri de televiziune încă de atunci poate fi o combinaţie de influenţe diferite. Mulţi din biografii lui Stoker şi criticii literari au găsit similitudini cu un scriitor irlandez mai vechi, Sheridan le Fanu’s, clasic al genului cu vampiri, Carmilla.

S-a sugerat ideea conform căreia Stoker ar fi fost influenţat de istoria Contesei Elizabeth Bathory, care a fost nascută, ca şi Dracula, în Ungaria. Se crede că Bathory a torturat şi ucis 700 de fete servitoare, pentru a se îmbăia sau a bea din sângele lor. Ea credea că sângele fetelor îi conservă tinereţea, care ar putea explica de ce Dracula părea mai tânăr după ce se hrănea.

Dracula astăzi

După Revoluţia din anul 1989, o industrie turistică s-a răspândit în Transilvania (şi, la o scară mai joasă, în Valahia). Totuşi, românii au avut sentimentele împărţite despre transformarea unuia din eroii naţionali în vampir.

Locuri istorice legate de Vlad Ţepeş sunt făcute publice sub tema Dracula la scară largă, dar nu totală, către pieţele externe. Castelul Bran, care a fost o legătură doar tangenţială cu istoricul Vlad Ţepeş, exagerează acum acea legătură şi se promovează ca fiind Castelul lui Dracula.

În Bucureşti, o discotecă ce seamănă cu o temniţă, intitulată Impaler, este frecventată în majoritate de români. Este aşezată la subsolul unui fost han aflat în imediata vecinătate a Curţii Vechi, care era locul castelului lui Vlad Ţepeş.

Bine – conservatul oraş medieval Sighişoara, locul de naştere al lui Vlad Ţepeş, a luat în calcul serios construcţia unui parc cu tema Dracula la marginea oraşului, dar la sfârşit s-a luat hotărârea că un asemenea lucru ar minimaliza frumuseţea şi istoria oraşului medieval şi planul a fost blocat. Atunci parcul ar fi trebuit construit în apropiere de Bucureşti (capitala ţării, care nu este nici pe departe lângă Transilvania), dar planurile au fost anulate şi aici.